Am
primit următoarele texte:
Cezar Ciobîcă
merii în floare – / am totul dinainte /pe masa goală
(Șerban
Codrin)
Un
poem excepțional, antologic, care
frapează prin două imagini foarte bine juxtapuse, prin textura
armonioasă ce emană Zen, prin karumi, teleportându-l pe cititor într-o lume
veche, de tip monastic, austeră, ce propovăduiește bucuriile simple ale vieții, acea mathesis universalis prin care Dumnezeu ne îndeamnă să ne
geometrizăm existența, adică să facem ordine și să-i dăm spiritului ceea ce
merită, renunțând la tendința bolnăvicioasă de a ne complica mereu viața și de
a ne risipi energia zbătându-ne să acumulăm cât mai mult posibil,totul dacă se
poate, în plan material.
Poemul
ne propune o schemă antonimică foarte clară: totul sau plinul/opulența
(merii în
floare) vs. nimicul sau golul/precaritatea (masa goală)
îmbiindu-ne să alegem varianta optimă în scopul decodării poemului. Așezat la
masă, cel în cauză n-are ce îmbuca, dar paradoxal, poate atinge starea de
sațietate datorită actului de
contemplație extatică a merilor înfloriți.
Sintagma merii în floare, imagine vizuală cu mare forță de sugestie,
poate fi interpretată fără exagerare și
ca o epifanie. Poetul suferă probabil
de writer’s block, este în pană
de idei și, grație cromaticii și miresmelor merilor în floare, se iluminează
subit și trăiește cu toate simțurile încordate la maximum revelația unei lumi
nevăzute, care-l îndestulează spiritual și-l salvează din letargie, apatie,
revigorându-l, compensându-i lipsurile. Astfel, poetul găsește formula magică
care-l ajută să înțeleagă că nu mai rămâne nimic
după scris. Merii în floare au spus și i-au dat totul: nu se poate concura sub nicio formă cu pana măiastră a
naturii; încercările sunt doar imitații slabe, pastișe ce evidențiază limitele,
prin urmare rezultatul e un mimesis
pur.
Merii în floare îl
transformă pe haijin într-un privilegiat, îl fac să aleagă penitența, să se
debaraseze de vidul materialului și să trăiască în transă, levitând printre lucrurile
mărunte care-i furnizează tot ce-i lipsește.
Bucuria
celui care a reușit să scape de orbire este consemnată și la nivel fonetic prin intermediul
asonanței vocalei a, prezentă de 4 ori sub accent,
iar freamătul frumoaselor florilor de cireș e redat cu ajutorul consoanei
vibrante r în primul vers.
Merii în floare, un
poem rotund, fără fisuri, care te îndeamnă să reflectezi asupra căii satori, fără de care Zen nu poate
exista.
Cezar Ciobîcă
ulcele cu must -
în pînza de păianjen
captiv Orion
(Corneliu-Traian
Atanasiu)
Ulcelele cu must din prima parte a
poemului sugerează o atmosferă de petrecere, un interior da han sau de cramă,
amenajată rustic, evident, unde, pe lângă altele, se bea și must, sucul care îi
îndulcește pe cei ce-l consumă și-i face să zăbovească, (cu)prinși de o vrajă
aparte, generată de rumoarea glasurilor, de zăngănitul ulcelelor și al
tacâmurilor, de comenzile clienților și răspunsul chelnerițelor care poate, de
ce nu, asemenea unor Circe autohtone îi fac pe mușterii să întreacă măsura, să
uite și să iasă din timp. Mustul curge și se mută prin consumare/consumație
dintr-un recipient de lut (ulcele) într-altul (corpul uman), dezlegând limbile
și înfierbântând spiritele.
Partea a doua a poemului incită,
întrucât mai întâi privirea ne este focalizată pe pânza de păianjen, pentru ca
apoi, surprinzător, să aflăm că-n plasa arahnidei este captiv însuși Orion. Cum
de este posibil? Este evident că
autorul, asemenea unui magician, mizează pe suprapunerea de imagini, planuri
care-i conferă poemului o anumită tensiune, generând o imagine paradoxală. Dacă
presupunem că pânza da păianjen a fost țesută în colțul unei ferestre din
interiorul încăperii unde au loc libațiile, atunci sugestia, iluzia, este
evidentă: Orion, vânător prin excelență, înfășurat în mătase ca într-un
giulgiu, a ajuns să fie vânatul căzut în plasa altui vânător. Și iată cum
Orion, din înaltul planului celest, captivat parcă de atmosfera de pomină din
planul uman, nu mai dă dovadă de vigilență și devine un captiv, o pradă de
proporții. Astfel, macrouniversul se armonizează cu microuniversul, într-un joc
tragic al vieții și al morții. Se amintește, cred, foarte subtil, de faptul că,
potrivit legendei antice sfârșitul lui Orion ar fi fost cauzat de mușcătura
unui scorpion.
Ulcelele cu must, un haiku
care te cucerește prin simplitate și-ale cărui semnificații te înfășoară
asemenea unui pânze de păianjen, captivându-te pentru încă multă vreme datorită
respirației de poem bine închegat.
Ana
Drobot
Summer's end
even the moon
has freckles
Cezar
Ciobîcǎ
(Botoşani,
Romania, Mainichi, 13 octombrie 2016)
Multă vreme după ce am citit haiku-ul în ziua
respectivă când a apărut în ziarul Manichi, mi-a rămas în minte imaginea lunii
cu pistrui, amintind de ilustraţiile din cărţile de poveşti pentru copii.
Imaginile sunt îmbinate într-un mod deosebit în acest poem, creând iluzia unei
luni zâmbitoare şi, eventual, poznaşe.
Ce anume contribuie la crearea acestei imagini
în mintea cititorului? Sfârşitul verii ne lasă doar cu amintirea zilelor pe
care poate încă le mai asociem cu vacanţa de vară. Parte din amintirea poznelor
din vacanţă ne sunt sugerate de pistruii care au apărut pe chipurile copiilor.
Poemul sugerează o anume stare de contemplare, de visare, la ceea ce s-a
întâmplat. Vara a ajuns la final, şi privim luna gândindu-ne cu nostalgie la
zilele ce au trecut.
Cititorii care cunosc teoriile psihanalitice
s-ar putea îndrepta către teoriile mecanismului viselor, din timpul nopţii sau
chiar al acelora cu ochii deschişi. Visul conţine, potrivit părintelui
psihanalizei, Sigmund Freud, de cele mai multe ori, realizarea unei dorinţe,
însă într-o formă deghizată. Dorinţa din vis nu se exprimă direct, ci prin
aluzii sau imagini, asemenea mesajului unei poezii. Prin prisma teoriilor
psihanalitice asupra visului, observăm aici mecanismul deplasării. Pistruii
sunt deplasaţi de la copil şi atribuiţi lunii. De ce? Copilul poate că evită
sau nu poate acceptă că jocul lui a însemnat de fapt o poznă. Pistruii pot fi
un simbol al poznelor, simbol atribuit altcuiva, ca atunci când se încearcă să
se dea vina pe altcineva. De data aceasta, se dă vina pe lună sau pe ceva din
exterior. Sau se încearcă o uşurare a sentimentului de vină, în sensul că până
şi luna are pistrui, adică până şi luna mai face pozne, şi nu numai copiii.
Nimeni nu e perfect, oricine mai greşeşte, oricine se mai amuză din când în
când.
Sau poate că poemul vrea să spună că a fost o
vară atât de caldă şi de frumoasă, încât până şi luna a devenit copil. Oricine,
indiferent de vârstă, se bucură de vacanţă. Fiecare se distrează în felul lui
şi simte nevoia unei pauze şi a unei distracţii pe timp de vară. Oricine poate
sta prea mult la soare, oricine poate să nu asculte (mai ales că mereu suntem
avertizaţi să nu stăm prea mult la soare vara pe căldură), şi să vadă că i-au
apărut pistrui. Pistruii sugerează în acelaşi timp naturaleţe. Vara în vacanţă
am putut să ne relaxăm şi să fim noi înşine.
Poemul e interesant prin tehnica de a crea o
suprapunere de imagini în mintea cititorului, ai pistruilor de pe chipurile
copiilor peste lună, amintind de o lună personificată din basme. În acelaşi
timp, poemul lasă cititorului şi alte posibilităţi de a citi mesajul. Pistruii
ne trimit cu gândul mai departe la feţele copiilor şi la poznele asociate cu
băieţii cu pistrui.
Rodica P. Calotă
Poemul ales este următorul :
cerul întunecat
–
constelaţii de
dalii
în drum spre
azil
Demersul este unul de pregătire în vederea acceptării
nedoritei etape de mutilare psihică, bătrâneţea, perioadă greu de îndurat, fapt
îndeajuns de cunoscut de români în periada postdecembristă, dar care se doreşte
şi ar trebui să fie apoteotică. Este cât se poate de credibil, în acest
context, cerul fiind întunecat şi de norii perspectivei sumbre, rezervată omului onest, ca în poemul lui
Cristian Bădiliţă, «Ecce homo !» : «A fost un trup şi-a fost o
întâmplare / din care m-am născut cândva / în anul revoluţiei flecare / când
îngerul pe garduri trâmbiţa / şi cerul se făcuse parcă rană / prin care muştele
suiau de zor / vărsându-şi murdăria suverană / prin orificiu larg de tricolor.
/ Sparge-mi-ai, Doamne, creierul netrebnic / şi dintr-însul moartea să mi-o scoţi
/ ştii cum e, doar Te-ai jertfit pe vremuri / pentru vameşi, curve şi
netoţi !». Contrar acestei realităţi, azilabilul, care nici nu ştie dacă
îi permit veniturile, dobândite într-o viaţă plină de sacrificii, să-şi
împlinească acest deziderat, simte nevoia unei compensări, a refacerii
echilibrului precar, convertindu-şi frustrarea, suferinţa, depărtarea de sine,
voită sau nevoită, în contemplare a peisajului prin care trece drumul vieţii.
Elementul vegetal, «daliile», din poemul amintit, care vor fi şi ele, cât de curând, victime
ale îngheţului, deci pagube colaterale ale războiului existenţial, îşi etalează
cu eleganţă strălucirea, pe tijele lor înalte, ocupând mintea privitorului şi
spaţiul pe care grădinarul l-a oferit acestor zeităţi florale în economia
grădinii, aidoma unor constelaţii multicolore, a unui plurivers vegetal, menit
a-i procura acea «stare», de care se simte pătruns poetul citat : «În
dimineaţa rece, de nicăieri, / florile s-au întors pe pământ / şi l-au acoperit
îndelung / cu jarul lor mut.» sau poate că gândul transgresează contingentul,
imaginea finală constituind cel mai elocvent tablou al pregătirii pentru «marea
trecere», cum ne-a descris-o acelaşi poet, în siajul lui
L.Blaga : «...uitaţi-vă cum palpit / o inimă cu două mâini şi două
picioare / arzând pe un rug înstelat».
AM ȚINUT ÎN PALME
UNIVERSUL
Rafila Radu
Nimic nu rămâne de făcut în faţa destinului decât să-l fărâmi în
clipe pe care să ai şi puterea să le vezi, să le simţi, să le transformi în
cuvinte şi apoi voiniceşte să-l refaci, să spui că iţi aparţine şi nu iţi
aparţine, că poţi face ceva cu el, numai dacă vrea şi Intregul.
Intregul, stăpânul nostru, forta de-a-l slăvi, de-a-l invoca
şi de-a-l chema în trăirile noastre. Să
accepţi că tot ce-ţi dăruieşte ţi se potriveşte, e pe masură. Nimic din bogaţia
omului plin de bani, case şi maşini n-ai putea aşeza lângă bucuria de-a
descoperi în vârful muntelui cumintenia florii de colt, catifelată se daruieşte
şi nu ştie cui, dar o face.
O perpetuă căutare a frumuseţilor naturii şi o permanentă dragoste
pentru aceasta menţin starea de haiku în formă continuată. Doar cuvintele îşi
caută ordinea, simplitatea şi esenţa enunţului ce reflectă toate acestea. Ca
într-un miracol, numai şaptesprezece silabe definesc rezonanţa cu Intregul.
Ca o vedetă în ring, un singur cuvânt, numit kigo, ne spune în ce
anotimp al anului starea noastră de-a fi, atât înafara cât şi înlăuntrul
staticului vizat, desconspirat, decriptat, îşi strigă viabilitatea.
Poate că azi ştiu, poate că azi am înţeles, puţin câte puţin, ce
este, ce-ar putea fi starea de haiku, dar în anul acela, 1984 nu ştiam nimic.
Citindu-l pe Nichita Stănescu în revista “Suplimentul literar la
Scânteii Tineretului”, în care poetul publica dialogul său cu un tânăr, pe
atunci, poetul Aurelian Titus Dumitrescu, dialog din care descopăr părerile lui
Nichita Stănescu despre haiku. Prea multe nu ne oferea pe atunci literatura de
specialitate. Si spunea Nichita că un haiku e ca o furtună ce doboară trunchiul
gros al unui copac, pe când salcia subţire se mlădie.
Din starea pură, intuitivă, am scris atunci un haiku, fără să ştiu
nimic despre cele 68 de reguli impuse de întemeietorul haiku-ului, Basho, poet
japonez (1644 – 1694) care ne roagă să le învăţăm, care ne roagă să le
uităm:”dacă vrei să scrii despre pin, du-te la pin”, spunea acelaşi Basho.
“în Carul Mare
noaptea îşi ţine zestrea –
cade liniştea.”
Se înţelege că noaptea are multe bogăţii, nevăzute, neauzite.
Miracole le-aş putea zice, doar liniştea ei, în cădere, la fel de nepipăibilă,
doar, simţită de fiorul comuniunii cu, chiar,ea, misterioasa noapte.
Am ţinut în palme universul într-o noapte, fără să ştiu ce mi se
întâmplă.
Ca un foc pe o mirişte uscată s-a întins după 1989, fenomenul
haiku, atât la noi cât şi pretutindeni.
Poate că astăzi ştiu, poate că astăzi am înţeles, puţin câte
puţin, ce este, ce ar putea fi starea de haiku, dar, aburii mirării îmi mai
ţin, încă, vederea înceţoşată.