marți, 22 noiembrie 2016

Texte primite la concursul nr. 1 - noiembrie 2016

Am primit următoarele texte:

1


Cezar Ciobîcă

merii în floare – / am totul dinainte /pe masa goală
(Șerban Codrin)

Un poem excepțional, antologic, care  frapează prin două imagini foarte bine juxtapuse, prin textura armonioasă ce emană Zen, prin karumi, teleportându-l pe cititor într-o lume veche, de tip monastic, austeră, ce propovăduiește  bucuriile simple  ale vieții, acea mathesis universalis prin care Dumnezeu ne îndeamnă să ne geometrizăm existența, adică să facem ordine și să-i dăm spiritului ceea ce merită, renunțând la tendința bolnăvicioasă de a ne complica mereu viața și de a ne risipi energia zbătându-ne să acumulăm cât mai mult posibil,totul dacă se poate, în plan material.


Poemul ne propune o schemă antonimică foarte clară: totul sau plinul/opulența (merii în floare) vs. nimicul sau golul/precaritatea (masa goală) îmbiindu-ne să alegem varianta optimă în scopul decodării poemului. Așezat la masă, cel în cauză n-are ce îmbuca, dar paradoxal, poate atinge starea de sațietate datorită  actului de contemplație extatică a merilor înfloriți. Sintagma merii în floare, imagine vizuală cu mare forță de sugestie, poate fi interpretată  fără exagerare și ca o epifanie. Poetul suferă probabil de writer’s block, este în pană de idei și, grație cromaticii și miresmelor merilor în floare, se iluminează subit și trăiește cu toate simțurile încordate la maximum revelația unei lumi nevăzute, care-l îndestulează spiritual și-l salvează din letargie, apatie, revigorându-l, compensându-i lipsurile. Astfel, poetul găsește formula magică care-l ajută să înțeleagă că nu mai rămâne nimic după scris. Merii în floare au spus și i-au dat totul: nu se poate concura sub nicio formă cu pana măiastră a naturii; încercările sunt doar imitații slabe, pastișe ce evidențiază limitele, prin urmare rezultatul e un mimesis pur.


Merii în floare îl transformă pe haijin într-un privilegiat, îl fac să aleagă penitența, să se debaraseze de vidul materialului și să trăiască în transă, levitând printre lucrurile mărunte care-i furnizează tot ce-i lipsește.

Bucuria celui care a reușit să scape de orbire este consemnată  și la nivel fonetic prin intermediul asonanței vocalei a, prezentă de 4 ori sub accent, iar freamătul frumoaselor florilor de cireș e redat cu ajutorul consoanei vibrante r în primul vers.

Merii în floare, un poem rotund, fără fisuri, care te îndeamnă să reflectezi asupra căii satori, fără de care Zen nu poate exista.



2
Cezar Ciobîcă

ulcele cu must -
în pînza de păianjen
captiv Orion

(Corneliu-Traian Atanasiu)

Ulcelele cu must din prima parte a poemului sugerează o atmosferă de petrecere, un interior da han sau de cramă, amenajată rustic, evident, unde, pe lângă altele, se bea și must, sucul care îi îndulcește pe cei ce-l consumă și-i face să zăbovească, (cu)prinși de o vrajă aparte, generată de rumoarea glasurilor, de zăngănitul ulcelelor și al tacâmurilor, de comenzile clienților și răspunsul chelnerițelor care poate, de ce nu, asemenea unor Circe autohtone îi fac pe mușterii să întreacă măsura, să uite și să iasă din timp. Mustul curge și se mută prin consumare/consumație dintr-un recipient de lut (ulcele) într-altul (corpul uman), dezlegând limbile și înfierbântând spiritele.

Partea a doua a poemului incită, întrucât mai întâi privirea ne este focalizată pe pânza de păianjen, pentru ca apoi, surprinzător, să aflăm că-n plasa arahnidei este captiv însuși Orion. Cum de este posibil?  Este evident că autorul, asemenea unui magician, mizează pe suprapunerea de imagini, planuri care-i conferă poemului o anumită tensiune, generând o imagine paradoxală. Dacă presupunem că pânza da păianjen a fost țesută în colțul unei ferestre din interiorul încăperii unde au loc libațiile, atunci sugestia, iluzia, este evidentă: Orion, vânător prin excelență, înfășurat în mătase ca într-un giulgiu, a ajuns să fie vânatul căzut în plasa altui vânător. Și iată cum Orion, din înaltul planului celest, captivat parcă de atmosfera de pomină din planul uman, nu mai dă dovadă de vigilență și devine un captiv, o pradă de proporții. Astfel, macrouniversul se armonizează cu microuniversul, într-un joc tragic al vieții și al morții. Se amintește, cred, foarte subtil, de faptul că, potrivit legendei antice sfârșitul lui Orion ar fi fost cauzat de mușcătura unui scorpion.


Ulcelele cu must, un haiku care te cucerește prin simplitate și-ale cărui semnificații te înfășoară asemenea unui pânze de păianjen, captivându-te pentru încă multă vreme datorită respirației de poem  bine închegat.


3
  
Ana Drobot

Summer's end
even the moon
has freckles

Cezar Ciobîcǎ
(Botoşani, Romania, Mainichi, 13 octombrie 2016)

Multă vreme după ce am citit haiku-ul în ziua respectivă când a apărut în ziarul Manichi, mi-a rămas în minte imaginea lunii cu pistrui, amintind de ilustraţiile din cărţile de poveşti pentru copii. Imaginile sunt îmbinate într-un mod deosebit în acest poem, creând iluzia unei luni zâmbitoare şi, eventual, poznaşe.

Ce anume contribuie la crearea acestei imagini în mintea cititorului? Sfârşitul verii ne lasă doar cu amintirea zilelor pe care poate încă le mai asociem cu vacanţa de vară. Parte din amintirea poznelor din vacanţă ne sunt sugerate de pistruii care au apărut pe chipurile copiilor. Poemul sugerează o anume stare de contemplare, de visare, la ceea ce s-a întâmplat. Vara a ajuns la final, şi privim luna gândindu-ne cu nostalgie la zilele ce au trecut.

Cititorii care cunosc teoriile psihanalitice s-ar putea îndrepta către teoriile mecanismului viselor, din timpul nopţii sau chiar al acelora cu ochii deschişi. Visul conţine, potrivit părintelui psihanalizei, Sigmund Freud, de cele mai multe ori, realizarea unei dorinţe, însă într-o formă deghizată. Dorinţa din vis nu se exprimă direct, ci prin aluzii sau imagini, asemenea mesajului unei poezii. Prin prisma teoriilor psihanalitice asupra visului, observăm aici mecanismul deplasării. Pistruii sunt deplasaţi de la copil şi atribuiţi lunii. De ce? Copilul poate că evită sau nu poate acceptă că jocul lui a însemnat de fapt o poznă. Pistruii pot fi un simbol al poznelor, simbol atribuit altcuiva, ca atunci când se încearcă să se dea vina pe altcineva. De data aceasta, se dă vina pe lună sau pe ceva din exterior. Sau se încearcă o uşurare a sentimentului de vină, în sensul că până şi luna are pistrui, adică până şi luna mai face pozne, şi nu numai copiii. Nimeni nu e perfect, oricine mai greşeşte, oricine se mai amuză din când în când.

Sau poate că poemul vrea să spună că a fost o vară atât de caldă şi de frumoasă, încât până şi luna a devenit copil. Oricine, indiferent de vârstă, se bucură de vacanţă. Fiecare se distrează în felul lui şi simte nevoia unei pauze şi a unei distracţii pe timp de vară. Oricine poate sta prea mult la soare, oricine poate să nu asculte (mai ales că mereu suntem avertizaţi să nu stăm prea mult la soare vara pe căldură), şi să vadă că i-au apărut pistrui. Pistruii sugerează în acelaşi timp naturaleţe. Vara în vacanţă am putut să ne relaxăm şi să fim noi înşine.

Poemul e interesant prin tehnica de a crea o suprapunere de imagini în mintea cititorului, ai pistruilor de pe chipurile copiilor peste lună, amintind de o lună personificată din basme. În acelaşi timp, poemul lasă cititorului şi alte posibilităţi de a citi mesajul. Pistruii ne trimit cu gândul mai departe la feţele copiilor şi la poznele asociate cu băieţii cu pistrui.

4
  


Rodica P. Calotă
Poemul ales este următorul :

cerul întunecat –
constelaţii de dalii
în drum spre azil

Demersul este unul de pregătire în vederea acceptării nedoritei etape de mutilare psihică, bătrâneţea, perioadă greu de îndurat, fapt îndeajuns de cunoscut de români în periada postdecembristă, dar care se doreşte şi ar trebui să fie apoteotică. Este cât se poate de credibil, în acest context, cerul fiind întunecat şi de norii perspectivei sumbre,  rezervată omului onest, ca în poemul lui Cristian Bădiliţă, «Ecce homo !» : «A fost un trup şi-a fost o întâmplare / din care m-am născut cândva / în anul revoluţiei flecare / când îngerul pe garduri trâmbiţa / şi cerul se făcuse parcă rană / prin care muştele suiau de zor / vărsându-şi murdăria suverană / prin orificiu larg de tricolor. / Sparge-mi-ai, Doamne, creierul netrebnic / şi dintr-însul moartea să mi-o scoţi / ştii cum e, doar Te-ai jertfit pe vremuri / pentru vameşi, curve şi netoţi !». Contrar acestei realităţi, azilabilul, care nici nu ştie dacă îi permit veniturile, dobândite într-o viaţă plină de sacrificii, să-şi împlinească acest deziderat, simte nevoia unei compensări, a refacerii echilibrului precar, convertindu-şi frustrarea, suferinţa, depărtarea de sine, voită sau nevoită, în contemplare a peisajului prin care trece drumul vieţii. Elementul vegetal, «daliile», din poemul amintit,  care vor fi şi ele, cât de curând, victime ale îngheţului, deci pagube colaterale ale războiului existenţial, îşi etalează cu eleganţă strălucirea, pe tijele lor înalte, ocupând mintea privitorului şi spaţiul pe care grădinarul l-a oferit acestor zeităţi florale în economia grădinii, aidoma unor constelaţii multicolore, a unui plurivers vegetal, menit a-i procura acea «stare», de care se simte pătruns poetul citat : «În dimineaţa rece, de nicăieri, / florile s-au întors pe pământ / şi l-au acoperit îndelung / cu jarul lor mut.» sau poate că gândul transgresează contingentul, imaginea finală constituind cel mai elocvent tablou al pregătirii pentru «marea trecere», cum ne-a descris-o acelaşi poet, în siajul lui L.Blaga : «...uitaţi-vă cum palpit / o inimă cu două mâini şi două picioare / arzând pe un rug înstelat».


5


  
AM ȚINUT ÎN PALME UNIVERSUL

Rafila Radu

Nimic nu rămâne de făcut în faţa destinului decât să-l fărâmi în clipe pe care să ai şi puterea să le vezi, să le simţi, să le transformi în cuvinte şi apoi voiniceşte să-l refaci, să spui  că iţi aparţine şi nu iţi aparţine, că poţi face ceva cu el, numai dacă vrea şi Intregul.

Intregul, stăpânul nostru, forta de-a-l slăvi, de-a-l invoca şi  de-a-l chema în trăirile noastre. Să accepţi că tot ce-ţi dăruieşte ţi se potriveşte, e pe masură. Nimic din bogaţia omului plin de bani, case şi maşini n-ai putea aşeza lângă bucuria de-a descoperi în vârful muntelui cumintenia florii de colt, catifelată se daruieşte şi nu ştie cui, dar o face.

O perpetuă căutare a frumuseţilor naturii şi o permanentă dragoste pentru aceasta menţin starea de haiku în formă continuată. Doar cuvintele îşi caută ordinea, simplitatea şi esenţa enunţului ce reflectă toate acestea. Ca într-un miracol, numai şaptesprezece silabe definesc rezonanţa cu Intregul.

Ca o vedetă în ring, un singur cuvânt, numit kigo, ne spune în ce anotimp al anului starea noastră de-a fi, atât înafara cât şi înlăuntrul staticului vizat, desconspirat, decriptat, îşi strigă viabilitatea.

Poate că azi ştiu, poate că azi am înţeles, puţin câte puţin, ce este, ce-ar putea fi starea de haiku, dar în anul acela, 1984 nu ştiam nimic.

Citindu-l pe Nichita Stănescu în revista “Suplimentul literar la Scânteii Tineretului”, în care poetul publica dialogul său cu un tânăr, pe atunci, poetul Aurelian Titus Dumitrescu, dialog din care descopăr părerile lui Nichita Stănescu despre haiku. Prea multe nu ne oferea pe atunci literatura de specialitate. Si spunea Nichita că un haiku e ca o furtună ce doboară trunchiul gros al unui copac, pe când salcia subţire se mlădie.

Din starea pură, intuitivă, am scris atunci un haiku, fără să ştiu nimic despre cele 68 de reguli impuse de întemeietorul haiku-ului, Basho, poet japonez (1644 – 1694) care ne roagă să le învăţăm, care ne roagă să le uităm:”dacă vrei să scrii despre pin, du-te la pin”, spunea acelaşi Basho.

“în Carul Mare
noaptea îşi ţine zestrea –
cade liniştea.”

Se înţelege că noaptea are multe bogăţii, nevăzute, neauzite. Miracole le-aş putea zice, doar liniştea ei, în cădere, la fel de nepipăibilă, doar, simţită de fiorul comuniunii cu, chiar,ea, misterioasa noapte.

Am ţinut în palme universul într-o noapte, fără să ştiu ce mi se întâmplă.

Ca un foc pe o mirişte uscată s-a întins după 1989, fenomenul haiku, atât la noi cât şi pretutindeni.

Poate că astăzi ştiu, poate că astăzi am înţeles, puţin câte puţin, ce este, ce ar putea fi starea de haiku, dar, aburii mirării îmi mai ţin, încă, vederea înceţoşată.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu